De vreo doua luni ma scald fara incetare in aceasta stare de neputinta. Ma oboseste maxim si ma intristeaza ca nu pot sa imi ajut cel mai drag prieten mie.
Nu gasesc calea prin care sa il fac sa vada niste lucruri.
Probabil veti spune ca sunt o bagacioasa si ca ceea ce consider eu a fi bine pentru el este doar consecinta propriei supraestimari. Se poate, nu zic nu. Insa tinand cont de conditiile in care se intampla toate aceste lucruri, toate indiciile ma fac sa cred ca de data asta cu siguranta am dreptate.
Sunt o gramada de lucruri pe care as vrea sa i le spun, dar nu pot, pentru ca nu as vrea sa ranesc un suflet matur intrupat intr-un copil la pubertate, mult prea incapatanat ca sa accepte ca pe cei pe care odata ii vedea ca fiind cei mai buni prieteni si care l-au ajutat in nenumarate randuri si care cu siguranta vor mai face acest lucru, ii indeparteaza prin comportamentul lui actual.
Draga prietene, te rog, cu grija stabileste-ti fiecare urmator pas, fara inertie, fara furie, fara mandrie, pentru ca lucrurile pe care nu le vezi/accepti acum, mai tarziu se vor transforma in regrete si chiar daca noi, cei care te iubim, vom fi acolo pentru a te sprijini moral, nu iti va fi usor.
As vrea sa pot sa iti explic niste lucruri fara sa te ranesc, fara sa iti fac rau, dar din pacate nu vad cum as putea sa fac acest lucru.
Iarta-ma ca nu stiu cum sa te ajut, iarta-ma ca te las asa si ca voi aparea numai atunci cand ratiunea ta va iesi din cutia in care se afla acum si vei vedea greselile pe care acum, din inconstienta, efectiv nu le vezi.
Stiu ca esti un om bun, un prieten de nadejde, de aceea imi este tot mai greu sa te vad cum ne indepartezi unul cate unul, cum calci orb pe drumuri pe care inainte nu ai fi calcat in veci si in pururi.
Stiu ca si el, cel pe care probabil l-ai dezamagit cel mai tare, va intelege in timp ca nu e baiat rau.