Marcela Luca

Sa presupunem ca esti intr-o relatie de ceva ani (nu conteaza natura relatiei : casatorie, prietenie). Esti multumit/a de ce ai acasa, chiar foarte, daaaaaaar… (Intotdeauna trebuie sa existe acest “dar”) cineva iti da fluturasi in stomac, al naibii de placut sentimentul!

Tu nu vrei nimic de la acel cineva, doar sentimentul asta, emotiile privirilor si nimic mai mult.  Esti constient/a ca o sa treaca aceasta perioada, dar te bucuri de remarcile lui/ei, muzica suna altfel. Nu-ti mai plac melodiile lente asculti muzica ritmata si razi la nimicuri.

Peste toate astea ai vrea sa simti acel sentiment de vinovatie, care oricat te-ai chinui nu apare si vrei sa te simti vinovat/a pentru ca astfel te-ai simti mai putin aiurea fata de cea/cel ce te asteapta acasa.

E normal sa ti se intample asta? E sanatos pentru o relatie? Escapadele astea tacute insanatosesc relatia pe care o ai deja? Sau este un semnal de alarma? Esti anuntat/a intr-un fel ca ceea ce ai nu mai este ceea ce iti doresti?

… este ceva care nu se-atinge niciodata, dar in cautarea ei merita sa alergi toata viata.

   Am avut o zi plina la birou, in care am alergat mult, care m-a obosit foarte tare, si in ciuda faptului ca nu am un salariu foarte mare imi place ceea ce fac la serviciu, foarte mult…Sunt fericita!

   Am o relatie uneori monotona, alteori dinamica, uneori il iubesc, alteori imi vine sa il bat, dar cu toate astea imi place si nu as vrea sa pierd ceea ce am…Sunt fericita!

   Acum cateva zile stateam la o sueta cu un coleg de munca foarte drag mie (!si nu scriu asta doar pentru ca stiu ca o sa citesti ce scriu)… Din una in alta mi-a scris :” ATUNCI CAND OAMENII AU DE ALES INTRE A FI FERICITI SI A AVEA DREPTATE, ALEG IN MOD INVARIABIL SA AIBA DREPTATE!”. Aveam cateva zile de cand incepusem sa scriu ceva despre fericire, asta prin prisma unor amintiri ce ma napustisera putin timp in urma.

   Postul initial, gandurile pe care intetionam sa le scriu, au picat. Erau cuvinte pompoase, puse in propozitii care formau fraze complicate.

   Imi dau seama ca fericirea o gasim in fiecare nimic din jurul nostru daca vrem. Iar daca vrem sa fim tristi trebuie doar sa ignoram frumusetea din jurul nostru, persoanele care ne iubesc. Fericirea e atat de simpla incat nu stim sa ne bucuram de ea, de simplitatea ei, ne place sa ne complicam viata, sa ne dorim lucruri ca sa fim fericiti, nu ne dam seama ca putem fi fericiti in fiecare clipa daca vrem…

   De ce trebuie sa avem acel ceva, fie persoana, fie lucru material, ca sa fim fericiti? De ce nu ne putem bucura de ce avem? De ce nu suntem fericiti pentru ca seful nostru e intr-un fel? Sau ca prietenul nu ne da flori in fiecare zi? (domnilor daca florile isi fac aparitia o data sau de doua ori pe an, iar nu e bine )

   Personal, cel mai minunat lucru care mi se intampla : nu mi-au devenit necunoscuti fluturasii din stomac, inca ii mai simt in diverse situatii, inca ma inrosesc la cate o remarca draguta din partea unei persoane, mai ales de sex masculin, si e de inteles nu? 

   Imi zambeste sufletul cand dimineata vin la birou cu castile in ureche si ma apuc de dansat pe strada, sau in statia plina de metrou (ce daca se uita lumea la mine ca la nebun? Sunt un nebun fericit!), sau cand merg in ritmul melodiei … 

   Sunt fericita cand gasesc la supermarket Martinel, cand vad un copilut in carucior zambind, sau o batrana si un batran tinandu-se de mana pe strada, cand nu e coada mare la casa, cand imi gasesc o pereche de pantofi, cand pisicutele mele vin si torc in pat langa mine, cand ma suna mama sa imi spuna ca ii este dor de mine, cand imi fac treaba bine si lista cred ca ar putea continua la nesfarsit… 

   Ce gandesti acum? Ca asta e doar multumire? Trebuie sa castigi la loterie ca sa fii fericit? Trebuie sa iti cumperi masina aia? Sau trebuie ca sa o ai pe colega aia a ta buna , sau colegul, dupa caz?
  

   Sa alegem fericirea!