Marcela Luca

O poezie de Ion Minulescu (6 ianuarie 1881 – 11 aprilie 1944), poezia mea preferata.

Opreşte-mă!…
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
În clipa-n care îţi sărută gura
Îţi soarbe lacomă şi respirarea
Cu care-ţi prelungeşti caricatura
Pe care bunul Dumnezeu
Ţi-a creionat-o după chipul său -
Aşa cum i-a dictat-o inspirarea!…

Opreşte-mă!…
Nu mă lăsa
Se te sărut,
Căci gura mea
E gura care nu sărută
Decât cu sărutarea mută
A celor ce,-mpăcaţi cu cele sfinte,
Pornesc cu tălpile-nainte
Şi-n gură cu câte o floare,
Culeasă-anume pentru cine moare!…

Opreşte-mă!…
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
Sărută fără… “va urma”.

Iar mâine-n zori când voi pleca,
În gura mea
Cu respirarea ta,
Nu-ţi voi lăsa – drept amintire -
Decât portretul meu pe poartă,
O zi de doliu-n calendar,
Nota de plată la dricar
Şi… “Veşnica ta pomenire”
Pe fundul celor opt pahare
De ţuică fiartă,
Golite după-nmormântare
De cei opt ciocli ce-ţi purtară
Coşciugul în spinare.

Opreşte-mă!…
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
N-a sărutat decât aşa
Cum a vrut Ea…

Şi tot aşa va săruta mereu,
Fiindcă – fatal – nu sărut Eu,
Sărută numai Gura mea…

Poezia face parte din volumul “Nu sunt ce par a fi” publicat in 1936.

O consider o poezii ce poate fi interpretata in zeci de sensuri, o poezii pesimista dar si optimista, tine foarte de mult de felul in care vrem sa o vedem, sau cel putin asa e pentru mine…

Am scris acest post, dupa ce am citit poezia asta.

Nu a fost unul dintre cele mai reusite weekend-uri ale mele, cu atat mai mult cu cat imi facusem planuri sa merg la Constanta sa il vad pe Catalin si aici s-a cam oprit treaba… In faza de plan.

Sambata m-am trezit la o ora putin inaintata (14:00) si mi-am propus sa gatesc pui la cuptor cu legume, asta dupa o discutie avuta cu Padure, zile in urma, care imi spusese ca a gatit si ca a iesit bun.

Am invitat niste prieteni la masa, am stat pret de cateva ore impreuna la un pahar de vin si ceva dulce, pe langa povesti. (Misto senzatia. Ar trebui sa incercati treaba cu invitatul la masa )

Astazi m-am trezit la 12:00, am strans nitel din casa, am lenevit, am mers la film, o sa ma bag in curand in cada cu spuma si maine ma voi trezi mai obosita ca niciodata si ma voi duce la birou…

Nu are importanta! Am avut un weekend neasteptat

P.S. De cateva nopti te visez… Mi-e dor de tine!

Later Edit : De la Victor aflu ca Paul Newman a trecut in lumea celor drepti. Dumnezeu sa il odihneasca.

… 3D…

Foarte tare ca si experienta. E ca si cum ai fi acolo, in mijlocul actiunii. Ai tendinta de a te feri sau prinde obiecte.

Filmul pe numele sau “Calatorie spre centrul Pamantului”, dupa o carte de Jules Verne, nu este spectaculos ca si actiune, un SF dus la extrem in opinia mea, totusi, dat fiind faptul ca momentan este singurul film 3D difuzat in cinematograf in Romania, nu ai de unde sa alegi.

Iluzia optica este oferita de ochelarii pe care ii primesti la intrarea in sala. (Nota! La parasirea salii trebuie sa ii inapoiati.)

Sa speram ca in 2 3 ani pretul biletului va scadea (acum pretul unui bilet la film 3D este 32 lei), iar numarul filmelor 3D difuzate vor creste.

Pana una alta mergeti in Plaza la film (uitasem cat de aglomerat este Plaza)

….evident, de ganduri.

Citeam zilele trecute pe blogul blondei care gandeste ca ar avea o lista lunga de drafturi. Ei bine si eu am problema asta… Vreo 18 acum, dar am mai sters din ele.

Vreau sa il felicit pe Victor pentru noua tema de wordpress (stiu ca ai schimbat-o de ceva vreme, dar nu am avut ocazia sa te felicit pana acum si nici nu am fost pe faza cand ai schimbat-o), e mult mai aerisita, asta chiar daca imi lipseste fata printisorului din header. Peste toate astea fata aia angelica nu avea nici o legatura cu politica romaneasca.

Catalin, imi lipsesti ma! Mult! Misca-te odata!

S-a suparat Padure pe mine… Pentru ca stie ca am dreptate si probabil ii este greu sa accepte

Ma bucur pentru Ver si Iuli si le urez : “CASA DE PIATRA!!!”

Vine frigul si imi place, pentru ca voi fi mai bucuroasa sa ajung acasa la caldurica.

Nu reusesc sa ii gasesc stapan Miei, pisicuta pe care am gasit-o acum o luna de zile, care este foarte jucausa si draguta.

Mi-e dor de tine!!!

este mult prea orgolioasa ca sa recunoasca faptul ca nu are dreptate

Ce te faci atunci cand iti dai seama ca ceea ce ai nu este ceea ce iti doresti? De ce trebuie sa descoperi acest lucru ani mai tarziu? De ce ne este frica sa o luam de la capat? De ce ne legam de o iluzie? De ce ne este frica sa acceptam ca vrem altceva? De ce refuzam acel altceva atunci cand apare? De ce avem senzatia ca momentul este intotdeauna cel nepotrivit?

Inteleg ca iubirea nu este simpla si ca este greu sa mentii ceea ce ai, dar chiar atat de greu?

Scriu pentru cei care zilele astea mi-au povestit lucruri care m-au facut sa imi pun aceste intrebari, scriu pentru mine si pentru cei care vor ajunge intr-un moment in care aceste intrebari le vor trece prin cap…

de INGHIRIAT

Cred ca fiecare dintre noi are parte de un asa moment.

Imi vin in minte acum cateva :

• in fata cladirii pe care o cauti opresti pe cineva :”Buna ziua! Fiti amabila, stiti unde este cladirea X?”, persoana amabila pe care ai oprit-o se uita la tine ciudat si iti face semn cu mana spre cladirea din spatele tau, la care cand te uiti ti se face rau : pe ea scrie mare “X”. Multumesti persoanei amabile si te intorci gandidu-te ca te-ai facut de cacao.
• aranjata la patru ace treci pe langa un tip bine si te gandesti ca ar fi foarte interesant daca ai face-o pe tipa rea si adopti un mers adecvat situatie, numai ca exact atunci calci in groapa si mai mai sa cazi
• doar ce ai implinit minunata varsta de 22 de ani si te duci la o bere cu prietena, numai ca barmanul iti cere buletinul sa se asigure ca ai implinit 18 ani
• esti foarte frumos imbracata astazi : fustita, pantofior cu toc…Ghinion! Ti se mareste subit slitul de la fusta si singura solutie pe care o ai : il cosi ca pe sac
• cel mai penibil din viata mea : ma duc la birou imbracata in pulovar la birou, fara sutien, deoarece consider ca nu este nevoie, la birou frig, iar tipul de la locatii nu se sfieste sa faca observatii, io ce fac ? ma rog la Cel de Sus sa nu il mai vad si a doua oara pe tip si ma intorc cu spatele pentru ca m-am inrosit intr-un mare fel

Exemple mai sunt cu siguranta multe, dar doar astea imi vin in cap acum. 

Voi cu ce va laudati?

Sa presupunem ca esti intr-o relatie de ceva ani (nu conteaza natura relatiei : casatorie, prietenie). Esti multumit/a de ce ai acasa, chiar foarte, daaaaaaar… (Intotdeauna trebuie sa existe acest “dar”) cineva iti da fluturasi in stomac, al naibii de placut sentimentul!

Tu nu vrei nimic de la acel cineva, doar sentimentul asta, emotiile privirilor si nimic mai mult.  Esti constient/a ca o sa treaca aceasta perioada, dar te bucuri de remarcile lui/ei, muzica suna altfel. Nu-ti mai plac melodiile lente asculti muzica ritmata si razi la nimicuri.

Peste toate astea ai vrea sa simti acel sentiment de vinovatie, care oricat te-ai chinui nu apare si vrei sa te simti vinovat/a pentru ca astfel te-ai simti mai putin aiurea fata de cea/cel ce te asteapta acasa.

E normal sa ti se intample asta? E sanatos pentru o relatie? Escapadele astea tacute insanatosesc relatia pe care o ai deja? Sau este un semnal de alarma? Esti anuntat/a intr-un fel ca ceea ce ai nu mai este ceea ce iti doresti?

… este ceva care nu se-atinge niciodata, dar in cautarea ei merita sa alergi toata viata.

   Am avut o zi plina la birou, in care am alergat mult, care m-a obosit foarte tare, si in ciuda faptului ca nu am un salariu foarte mare imi place ceea ce fac la serviciu, foarte mult…Sunt fericita!

   Am o relatie uneori monotona, alteori dinamica, uneori il iubesc, alteori imi vine sa il bat, dar cu toate astea imi place si nu as vrea sa pierd ceea ce am…Sunt fericita!

   Acum cateva zile stateam la o sueta cu un coleg de munca foarte drag mie (!si nu scriu asta doar pentru ca stiu ca o sa citesti ce scriu)… Din una in alta mi-a scris :” ATUNCI CAND OAMENII AU DE ALES INTRE A FI FERICITI SI A AVEA DREPTATE, ALEG IN MOD INVARIABIL SA AIBA DREPTATE!”. Aveam cateva zile de cand incepusem sa scriu ceva despre fericire, asta prin prisma unor amintiri ce ma napustisera putin timp in urma.

   Postul initial, gandurile pe care intetionam sa le scriu, au picat. Erau cuvinte pompoase, puse in propozitii care formau fraze complicate.

   Imi dau seama ca fericirea o gasim in fiecare nimic din jurul nostru daca vrem. Iar daca vrem sa fim tristi trebuie doar sa ignoram frumusetea din jurul nostru, persoanele care ne iubesc. Fericirea e atat de simpla incat nu stim sa ne bucuram de ea, de simplitatea ei, ne place sa ne complicam viata, sa ne dorim lucruri ca sa fim fericiti, nu ne dam seama ca putem fi fericiti in fiecare clipa daca vrem…

   De ce trebuie sa avem acel ceva, fie persoana, fie lucru material, ca sa fim fericiti? De ce nu ne putem bucura de ce avem? De ce nu suntem fericiti pentru ca seful nostru e intr-un fel? Sau ca prietenul nu ne da flori in fiecare zi? (domnilor daca florile isi fac aparitia o data sau de doua ori pe an, iar nu e bine )

   Personal, cel mai minunat lucru care mi se intampla : nu mi-au devenit necunoscuti fluturasii din stomac, inca ii mai simt in diverse situatii, inca ma inrosesc la cate o remarca draguta din partea unei persoane, mai ales de sex masculin, si e de inteles nu? 

   Imi zambeste sufletul cand dimineata vin la birou cu castile in ureche si ma apuc de dansat pe strada, sau in statia plina de metrou (ce daca se uita lumea la mine ca la nebun? Sunt un nebun fericit!), sau cand merg in ritmul melodiei … 

   Sunt fericita cand gasesc la supermarket Martinel, cand vad un copilut in carucior zambind, sau o batrana si un batran tinandu-se de mana pe strada, cand nu e coada mare la casa, cand imi gasesc o pereche de pantofi, cand pisicutele mele vin si torc in pat langa mine, cand ma suna mama sa imi spuna ca ii este dor de mine, cand imi fac treaba bine si lista cred ca ar putea continua la nesfarsit… 

   Ce gandesti acum? Ca asta e doar multumire? Trebuie sa castigi la loterie ca sa fii fericit? Trebuie sa iti cumperi masina aia? Sau trebuie ca sa o ai pe colega aia a ta buna , sau colegul, dupa caz?
  

   Sa alegem fericirea!